Nu există zi în care să nu asistăm – pasiv – la abuzuri, indiferent că este vorba despre un caz politic sau nu. Fie că te duci la școală, locul de muncă, magazin, biserică sau pur si simplu ieși la o plimbare scurtă, abuzul te așteaptă mai ceva ca vameșul cu mâna întinsă.
Mai mult, de fiecare dată când se întâmplă asta (și se întâmplă, poate, prea des), românul este fulgerat brusc de apatie: “nu e vina mea, nu am văzut, nu știu, nu mă interesează…” – scuzele veșnic tatuate pe buzele și fețele noastre triste de omuleți mici și neputincioși care nu vor decât să trăiască și ei ca în afară, dar să nu facă nimic…Probabil din cauza asta îi este românului într-atât de ușor să-și părăsească nevoile și neamul.
Dacă nu faci tu, las’ că face altul…mai prost!
Ăl care vrea să facă bine e prostul satului!
În concepția noastră colectiv-bolnavă, orice persoană sau entitate care se implică în acțiuni cu scop altruist, gratuit și în beneficiul societății este automat definit ca: “prostul satului, fraerul care n-are ce face sau șmecherul care are interese ascunse prin contracte cu statul”. La români, totul se poartă la superlativ…inclusiv superlativul – prostul proștilor, marea majoritate, nemernicul nemernicilor etc.
De fiecare dată când ceva reușește să se întâmple, toți și toate sunt de vină…mai puțin românul, care privește în gol și nu pricepe de ce, că doar “n-a făcut nimic”. Existența, în sine, este atât de complicată pentru acest popor pașnic, trist și iubitor de străini, încât Universului ar trebui să-i fie rușine că asistă indiferent la distrugerea celui mai viteaz si deștept popor dintre toate…să nu uităm: cel mai frumos, harnic și credincios, pentru a nu jigni pe careva.
Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!
