Andruţa Ilie, de la Moreni, în Finlanda. “Am trăit şi experimentat mai mult decât puteam eu vreodată să visez”. Povestea interesantă a unei tinere care a devenit Ambasador Tampere

Publicitate

Nascuta in Moreni, la umbra Sangerisului, Andruta Ilie traieste un vis pe taramul nordic al Europei, tocmai in Finlanda, tara celor o mie de lacuri, care sunt în realitate mult mai multe, dupa ce a petrecut o vreme si prin Anglia, tara lui Richard Inima de Leu.

Ca orice om, Andruta, o tanara cu un caracter deosebit, care a decis sa traiasca cat mai multe experinte, are o poveste, presarata cu bucurii, dar si cu momente triste. Povestea are doza ei de dramatism, careia tanara din Moreni i-a facut fata. A fost de acord sa ne ofere un interviu extrem de interesant. Este stufos, foarte stufos, insa va recomandam sa il parcurgeti pana la capat, caci in povestea Andrutei ne putem regasi si unii dintre noi.

Rep.: Buna, Andruta. In primul rand, povesteste-ne despre copilaria ta. Cum si-a petrecut Andruta copilaria si la ce visa?

Pff, cu ce sa incep? Copilaria a fost o perioada frumoasa din viata mea insa in acelasi timp, si foarte zbuciumata. Provin dintr-o familie modesta. Mama a lucrat 20 de ani la Petrom Moreni ca impiegat de miscare, iar in anii din urma ca sef de coloana. Despre tata nu pot spune prea multe pentru ca nu l-am cunoscut suficient de bine. Parintii mei au divortat cand eu aveam doar 3 ani. Tata s-a indragostit de o alte femeie si a decis sa-si intemeieze o familie cu ea. Desi locuiam in acelasi oras, primul contact cu el a fost 15 ani mai tarziu, in instanta. Tata obisnuia sa o dea in judecata pe mama des in privinta pensiei alimentare pentru cresterea si ingrijirea mea. Primeam citatii acasa aproape in fiecare luna iar mama era foarte stresata din cauza asta. La ultima citatie primita, am decis sa ma prezint eu in fata instantei si sa-mi apar drepturile.
In ziua aceea, m-am dus la judecatoria Moreni in compania celei mai bune prietene ale mele, Dana. Judecatoria nu este un loc pentru copii si adolsecenti, ci mai degraba un spatiu cu adulti ingrijorati, tristi sau maniosi. Nici eu, nici Dana nu ne simteam in largul nostru. Ca sa treaca timpul mai repede, ne plimbam prin incaperile judecatoriei si uneori, suprindeam franturi din conversatiile adultilor. Oameni mari cu probleme mici. Imi era greu sa inteleg de ce membri ai aceleiasi familii erau capabili de ¨razboaie¨ cumplite pentru o bucata de pamant. Mi se parea de-a dreptul stupid.
La un moment dat, am zarit un barbat inalt, in jurul varstei de 40 de ani cu o expresie faciala greu de deslusit. I-am facut semn Danei sa se uite in directia lui si i-am soptit: ¨Il vezi pe barbatul acela? El este tatal meu.¨ Danei i-a fost greu sa ma creada stiind ca eu il vazusem pe tata anterior doar in pozele vechi pastrate de mama si parintii ei. Nu aveam o explicatie logica sa-i ofer. Pur si simplu, am stiut ca el este figura paterna care a lipsit din viata mea.
Tata mi-a lipsit cel mai mult in perioada scolii. In intrebarile pe care colegii si diriginta mi le adresau legate de situatia mea de acasa. Sau atunci cand trebuia s-o instiintez pe mama de sedintele cu parintii. Poate cel mai mult cand colegii radeau de mine si ma numeau ¨aragaz cu patru ochi¨. Si cu siguranta atunci cand m-am apropiat de un grup de copii de varsta mea jucandu-se in spatele blocurilor. Au ras de mine si mi-au spus ca nu pot sa ma joc cu ei pentru ca nu am tata. Mi-am inghitit lacrimile si m-am dus in casa.
Dupa prima intalnire cu tata in instanta, au mai urmat si altele. Intr-un context familiar, de data aceasta. Stiam de la mama detaliile divortului parintilor mei, dar am vrut sa aflu si motivele tatalui meu si ce anume l-a impins sa ia acea decizie. Cumva am inteles si varianta lui. Nu l-am judecat pentru ceea ce a facut; tot ce imi doream era o relatie normala tata-fiica. Dar nu a fost sa fie. Relatia cu tata a durat cateva luni si m-am retras din ea dezamagita. Pentru a doua oara in viata, eram nedorita si abandonata de tata.
Cativa ani mai tarziu, am primit un mesaj pe Facebook de la fosta lui partenera. Tata se stinsese din viata in urma unui stop cardiac. A urmat o stare de soc si o multitudine de emotii. Tristete, furie si intr-un final, acceptare. Am realizat ca nu va mai exista o a doua sansa sa-mi cunosc tatal cu adevarat. Multe din intrebarile mele nu vor primii niciodata un raspuns. Nu voi avea vreodata ocazia sa stau cu tatal meu la o cafea, sa impartasim momente din vietile noastre si sa radem de cele haioase.
Am invatat o lectie foarte importanta atunci: cat de mult conteaza sa le aratam si sa le spunem celor dragi ceea ce simtim pentru ei in prezent. Pentru ca ziua de maine si o a doua sansa nu ne sunt intotdeauna garantate.

Relatia cu mama si bunicii nu a fost mereu usoara. Momentele de care imi amintesc cu drag sunt cele in care mama mi-a cumparat prima bicicleta, atunci cand mergeam cu bunicii la mare si duminicile in care bunicul gatea mamliguta si ne strangeam cu totii in jurul mesei. Sau sprijinul financiar primit pe perioada studiilor si a momentele de impas. Ai mei au investit in educatia mea si m-au incurajat in aceasta directie. Iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Am fost printre premiantii clasei in fiecare an scolar, am dezvoltat o pasiune pentru limbile straine si jurnalistica, si am obtinut locul doi pe judet la un concurs de sah. Citeam foarte mult iar printre favoritii mei erau Alexandre Dumas, Georges Simenon, Alfred Adler, Sigmund Freud, Agatha Christie si multi altii.

Dar ca si orisice copil, faceam boacane si greseli, iar pedepsele primite constau de multe ori in cuvinte grele si batai. De multe ori mi s-a spus ca seman cu tata, ca nu sunt buna de nimic, ca trebuie sa ma schimb si multe altele. Ajunsesem sa cred si eu ca ceva este in neregula cu mine. Mi-a luat multi ani sa identific si sa elimin vocile negative din mintea mea care proveneau din exterior si sa imi gasesc propria voce.
Sunt multi copii in Romania care raman cu traume greu de vindecat sau ajung pe strazi din cauza problemelor de acasa si a violentei domestice. Din nefericire, in multe familii inca mai exista mentalitatea inumana care proclama ca ¨Bataia este rupta din rai¨ sau ¨Acolo unde da un parinte, creste.¨ Stii ce creste acolo? Multa durere si ura impotriva familiei. Cresc tineri anxiosi, nesiguri pe ei si abilitatile lor, cu un respect de sine scazut care se transforma in adulti frustrati si incapabili de a se bucura de vietilor lor. As vrea sa vina ziua in care acele expresii vor disparea pentru totdeauna din vocabularul romanilor. Vreau sa dispara din Romania cultura barfei, a lasitatii si a educatiei cu palma, iar empatia si intelegerea interumana sa fie practicate mai des. Vreau sa vad oameni care au curajul sa discute deschis despre problemele lor fara a le fi teama de cum vor fi vazuti de cei din jur, intr-o comunitate in care se simt protejati, respectati si acceptati asa cum sunt.

Dragostea pura si neconditionata primita din partea strabunicilor a devenit scutul meu protector in viata. Ei mi-au influentat cel mai mult caracterul si valorile in care cred azi: dragoste, respect, curaj, onestitate, empatie si multe altele. In timp, am reusit sa descopar aspecte frumoase si la restul familiei. Spre exemplu, bunicul mi-a insuflat dragostea pentru literatura si atitudinea puternica. De la bunica am invatat sa muncesc din greu pentru ce imi doresc si sa nu imi fie teama de a o pornii de la zero. Aproape in fiecare vacanta de vara munceam impreuna in agricultura, la plivit de morcovi. Dupa ce terminam cu terenurile noastre, impreuna cu alte femei din sat, mergeam cu ziua pentru a castiga bani. Ziua de lucru (12 ore) era platita cu 50 de lei. Era o arsita cumplita si ajungeam acasa toropite de caldura si cu multa bataturi in palma. A doua zi o luam iar de la capat. Erau zile frumoase, pline de povesti de viata si rasete. Cred ca Andruta de atunci nici macar nu ar fi indraznit sa viseze la Anglia si Finlanda. Nu am devenit o persoana aroganta pentru ca nu am uitat niciodata de unde am plecat.
Matusa mea a fost confidenta si cea mai buna prietena a mea in perioada copilariei. Am admirat la ea curajul de a fi ea insasi si libertatea cu care isi exprima ideile si convingerile.
Iar mama…intotdeauna am vazut-o ca pe o femeie frumoasa si puternica. Mama are un talent grozav la desen si pictura si mi-as fi dorit ca ea sa-si urmeze aceasta pasiune. De la ea am invatat sa imi planific resursele financiare si chiar daca uneori nu am prea mult, sa nu uit sa intind o mana de ajutor celor care au mai putin decat mine.
Autorul american Tony Robbins spune: ¨Daca ai de gand sa dai vina pe altii pentru tot raul (din viata ta), ai face bine sa-i invinovatesti si pentru binele (din ea).¨ (If you’re gonna blame people for all the shit, you better blame them for all the good too. – Tony Robbins)
Durerea si experientelor nefericite din vietile noastre isi au si ele rolul lor. Le putem lasa sa ne influenteze viata intr-un mod negativ, sau le putem transforma si folosii in relatiile cu cei din jur. Putem alege sa-i tratam pe cei din jur cu empatie si caldura umana. Putem alege sa nu mai repetam greselile facute de parintii si bunicii nostrii. Putem alege sa avem o minte deschisa fata de viata si sa nu ne inchidem ochii in fata nedreptatilor. Putem alege sa devenim oameni mai buni pentru noi insine si pentru lumea in care traim.

Rep.: Ai fost ceva timp prin Anglia. Ce te-a determinat sa pleci din Romania?

In Anglia am ajuns prima oara in ianuarie 2012. Cu cateva saptamani inainte, chattuiam cu un prieten englez si imi spunea ca-si scoate casa din Coventry la vanzare pentru a se muta aproape de parintii lui, in Devon. Unul dintre aspectele neplacute era ca trebuia sa faca curat in casa inainte de a o scoate pe piata imobiliara sau sa gaseasca o persoana care sa-l ajute cu asta intr-un timp foarte scurt. Si atunci mi-a venit ideea. I-am propus sa vin sa il ajut cu curatenia daca imi plateste biletul de avion si suporta cheltuielile de mancare. Am adaugat ca nu am nevoie de mai multi bani; pentru mine conta foarte mult sa-mi implinesc visul de a calatorii in afara Romaniei. Asa ca o luna am petrecut-o in Coventry ajutandu-mi prietenul cu curatenia. Am dormit intr-o sufragerie micuta, pe o canapea in care nu-mi incapeau pioarele, dar detaliile acestea nu mai contau. Eram fericita ca am ocazia sa vad o lume noua, o societate civilizata si sa experimentez pentru o luna stilul de viata englezesc.
Peter s-a purtat foarte frumos cu mine si mi-a intarit convingerea ca exista barbati capabili sa respecte o femeie, sa nu-i faca avansuri si sa-i adreseze cuvinte provocatoare la tot pasul, cum se intampla deseori in societatea romana. Romancele nu sunt respectate asa cum ar trebui, nici acasa, nici la locul de munca. De multe ori sunt neindreptatite, batjocorite, criticate si munca lor nu este apreciata si platita pe masura. Prin urmare, se lasa umilite pentru a-si pastra un loc de munca si ajung sa faca multe compromisuri care le pericliteaza sanatatea fizica si echilibrul emotional. Una dintre acele femei am fost si eu. Primul meu job a fost ca vanzatoare de haine in magazinul Unirea. A fost un job ok, insa am inchis ochii la multe nedreptati. Si am continuat sa fac asta si in urmatoarele job-uri pe care le-am avut in Romania.

Cea mai urata experienta am trait-o pe cand lucram la o firma romaneasca, Sc. Impact Srl, situata in zona Pietei Presei Libere. Acolo prelucram rapoartele zilnice ale vanzatorilor de la chioscurile de ziare impreuna cu alte colege de varste diferite. Salariul nu-l primeam pe card; ne prezentam in biroul sefei si ea ne dadea banii cash. De multe ori lucram peste programul stabilit in contract si nu eram platita pentru orele suplimentare. In primele doua luni, mi-am primit banii la timp. Dupa aceea, situatia s-a schimbat complet. In ziua de salariu, imi primeam o treime dupa care sefa imi spunea sa vin inapoi peste cateva zile cand urma sa primeasca restul incasarilor de la agentii de vanzari. La urmatoarea me aparitie, se uita la mine batjocoritor si imi tipa: ¨Iar ai venit dupa bani? Nu am ce sa-ti dau acum. Vino inapoi peste 2-3 zile.¨ Situatia asta s-a tot repetat pe parcursul a catorva luni. In aceeasi situatia erau si colegele mele. Ajunsesem sa resimtim gelozie una fata de cealalta atunci cand una dintre noi isi primea banii, iar celelalte nu. Predomina o atmosfera de dezbinare si neincredere, nicidecum de colegialitate. Vanzatorii de presa nu erau nici ei intr-o situatie prea roz. Cei obisnuiti cu deprinderile sefei isi opreau salariul din vanzari. Altii nu rezistau mai mult de o luna si-si dadeau demisia fara a-si primii banii munciti din greu. Exista in permanenta o fluctuatie de personal pentru chioscurile de presa. Sefa angaja oameni cu 8 clase, trecuti de 40-50 de ani sau cu diferite dezabilitati stiind ca acestia isi gasesc greu de munca si sunt mai usor de manipulat.
Dupa o luna in care nu-mi primisem salariul si satula fiind sa ma umilesc pentru drepturile mele, mi-am scris demisia pe o coala de hartie A4 si am lasat-o pe birou.
A doua zi, nu m-am mai prezentat la locul de munca.

Experienta cu Bucurestiul m-a lasat cu un gust amar. Facultatea a fost o dezamagire totala si nu mi-a oferit posibilitati de a-mi explora potentialul si aptitudinile asa cum mi-as fi dorit. Viata studenteasca nu prea am dus; nu obisnuiam sa frecventez cluburile bucurestene. Imi placea sa citesc si sa ma plimb prin parcuri in timpul liber. Majoritatea anilor i-am petrecut prin gazde pentru ca nu suportam stilul de viata din caminele studentesti. Am locuit cu diversi batrani cu tabieturi care de care mai ciudate. De la unii dintre ei am invatat multe lucruri care mi-au folosit mai tarziu in viata, de la altii prea putine. Pe plan personal am avut parte de cateva esecuri si mi-a luat ceva timp sa inteleg ce fel de barbati atrageam in viata mea in mod inconstient si de ce. Faptul ca nu am avut o fundatie solida cu care sa pornesc in viata si nu am stiut ce inseamna respectul si iubirea de sine nu mi-a fost de mare ajutor. Dar am intalnit si oameni faini in Bucuresti. Oameni care m-au inspirat sa schimb ce nu imi placea la mine si pe care-i admir in continuare pentru cum aleg sa-si traiasca vietile. Unul dintre acei oameni este Mihaela Calinoiu, fosta redactor-sef al revistei Story. Pe Mihaela am cunoscut-o dupa terminarea facultatii. Lucram ca vanzatoare in mall si-mi cautam in acelasi timp un loc de practica jurnalistica, pe care l-am gasit in cadrul redactiei Story. Timp de trei luni m-am dus la birourile Sanoma Hearst in paralel cu job-ul meu full-time. Acolo am invatat sa folosesc WordPress, ce presupune structura unei stiri, tehnici de editare si multe altele. Eram foarte pasionata de ceea ce faceam si cred ca Mihaela a vazut asta in mine. Imi aduc aminte ca era in preajma Craciunului iar in redactie nu mai era nimeni in afara de mine. Mihaela a venit pentru un timp scurt, m-a zarit si m-a intreband razand ce fac acolo si de ce nu sunt acasa petrecand. I-am raspuns ca imi place prea mult ceea ce fac si oricum nu aveam liber de sarbatori de la job-ul din mall. Ea s-a apropiat de mine si mi-a oferit in dar o carte, ¨Marile orase ale Europei¨spunandu-mi: ¨Iti doresc ca intr-o buna zi sa vezi toate orasele descrise in aceasta carte.¨ Nu am ajuns sa le vad inca pe toate, dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

In Anglia m-am mutat in 2013. Intre Bucuresti si Anglia, un an l-am petrecut locuind si muncind in Brasov. Brasovul mi-a placut tare mult; un oras frumos, civilizat in care oamenii sunt diferiti intr-un mod placut comparativ cu majoritatea locuitorilor din Bucuresti. Insa nici acolo nu mi-am gasit locul. Poate pentru ca in mine a existat intotdeauna dorinta de a pleca definitiv din Romania. O dorinta care mi-a acaparat sufletul intr-un mod inexplicabil inca din copilarie. Simteam ca imi doresc ceva nou si un stil de viata mai bun. Ca sa intelegi mai bine ce simteam, o sa folosesc un citat al scriitoarei mele preferate, Elizabeth Gilbert: ¨Nu am vazut nici o transformare a vietii care nu a inceput cu persoana in cauza fiind in sfarsit obosita de propriul ei rahat.¨ (I’ve never seen any life transformation that didn’t begin with the person in question finally getting tired of their own bullshit. – Liz Gilbert)

Cand s-a ivit oportunitatea de a locui in Anglia cu parintii lui Peter, nu m-am gandit de doua ori la ea. In viata, oportunitatile nu ne bat mereu la usa. Ar fi simplu daca s-ar intampla asa. Insa ce conteaza cu adevarat este sa identificam potentialul dintr-un moment si sa il exploram inainte ca el sa se piarda. Asta am facut initial cand am calatorit in Anglia pentru prima oara. Daca nu i-as fi adresat acea intrebare lui Peter, poate ca nu as fi ajuns in Anglia iar cursul vietii mele ar fi fost diferit. Ar fi putut fi un refuz. Dar a fost un ¨Da¨ care a generat multe lucruri bune pe parcurs.

Viata a inceput cu adevarat pentru mine atunci cand m-am mutat in Anglia. Un an de zile am locuit cu parintii lui Peter si desi aveam grija de casa lor in paralel cu 2 job-uri part-time, ei m-au tratat ca pe unul dintre copii lor. Le voi fi mereu recunoscatoare pentru rolul pe care l-au avut in viata mea si sprijinul primit. Faptul ca ei au crezut in mine m-a facut si pe mine sa invat sa cred in mine, si usor-usor, sa ma debarasez de bagajul emotional pe care l-am carat multi ani la rand.

Se spune ca atunci cand ne dorim ceva cu adevarat, Dumnezeu si universul ne ofera oportunitatile necesare si oamenii de care avem nevoie pentru a ne implinii visele. Dorinta nu duce nicaieri fara actiune din partea noastra. Trebuie sa fim complet sinceri cu noi insine si constienti fata de ce avem de facut. Fiecare vis pe care il avem va cere din partea noastra anumite calitati de care nu dispunem initial.
Insa dobandirea lor este cruciala nu numai in ce priveste implinirea acelor vise, dar si in dezvoltarea nostra personala.

Rep.: Cum ai ajuns in Finlanda si cu ce te ocupi mai exact acolo?

In Finlanda am ajuns initial in 2014. Era in preajma sarbatorilor de iarna si aveam aproximativ 2 saptamani liber de la munca. In acea perioada lucram ca si Cercetator (Researcher) la o companie locala care vinde marketing data. Job-ul era in mare parte ok, doar ca ajunsesem sa ma simt ca un robot care repeta aceleasi sarcini zi de zi. Iar eu sunt o persoana foarte creativa si am nevoie sa exprim asta prin munca mea.

Experienta pe care am avut-o in acele 11 zile in Finlanda, dar si faptul ca ma indragostisem de un barbat finlandez au contribuit la deciza de a ma muta acolo. Am mai ramas cateva luni in Anglia pentru a strange banii de care aveam nevoie, iar la sfarsitul lui mai 2015, mi-am cumparat un bilet de avion dus cu destinatia Helsinki.

Multi dintre prietenii mei au crezut ca sunt nebuna; nu vorbeam limba finlandeza, nu stiam daca o sa-mi gasesc un job si nici macar unde o sa locuiesc. Singurul care a crezut in mine neincetat a fost Andrew, cel care a devenit figura paterna din viata mea si care m-a incurajat sa ofer o sansa visului meu. Iar eu exact asta am facut.

In prezent colaborez ca si Freelance Writer pentru Universitatea de Stiinte Aplicate din Tampere (TAMK), Business Tampere si pentru Dark Art Conspiracy. Anul trecut am inceput la universitate ca trainee in Marketing si Comunicatii, am fost promovata ca si Communicator, iar de anul acesta am devenit freelancer din cauza restructurarilor bugetare pe 2017. In paralel, am scris recenzii si interviuri pentru Pitch Nordic Music Magazine si am ajuns pe la diverse festivaluri si evenimente datorita lor. Articolele mele au fost sharuite de artisti ca Michael Monroe, Reckless Love, Battle Beast, SEELE, Snovonne etc.

Nu ma gandeam ca o sa mai ajung vreodata sa practic jurnalism. Job-ul din cadrul universitatii mi-a oferit o platforma uriasa pentru a-mi explora creativitatea si a invata tehnici noi de exprimare. Am scris in mod constant pentru publicatiile lor in engleza, am practicat fotografie, m-am implicat in diverse evenimente organizate pentru studentii internationali si am directat un grup de studenti intr-un proiect video pentru Media si Arte.

De anul trecut sunt si unul dintre Ambasadorii Tampere, o comunitate non-profit directionata de Business Tampere si impreuna cu alti oameni talentati, promovam orasul care a devenit ¨home¨ pentru noi. https://businesstampere.com/

Rep.: Cum sunt finlandezii? Cum este societatea acolo? Ce plusuri si minusuri au?

Finlandezii sunt oameni cu bune si rele, ca si oricare alta nationalitate de pe fata pamantului.
Dupa ce locuiesti in trei tari, ajungi la concluzia ca nu exista tara perfecta. Tot ce conteaza este ca locuitorii acelei tari sa fie uniti si sa faca tot posibilul pentru crearea si mentinerea unei armonii. Ce admir la finlandezi este sistemul lor de valori, respectul fata de spatiul personal al unui individ, simtul comunitatii si mai ales, importanta oferita egalitatatii dintre sexe. Finlanda este una dintre tarile pioniere a egalitatii dintre sexe unde femeile sunt respectate si ajung sa ocupe functii importante in societate ca si leaderi si antreprenori. De asemenea, sistemul social este bine pus la punct, iar educatia finlandeza este renumita in lume pentru metodele si eficacitatea de care da dovada. Se pune foarte mult accent pe partea practica a studiilor, iar studentii de aici au parte de facilitati si oportunitati exceptionale.

Nu este tocmai usor sa reusesti in Finlanda; este nevoie de mult ¨sisu¨ cum ar spune locuitorii acestei tari nordice. Sisu este un concept cultural finlandez care presupune o determinare extraordinara, curaj si un caracter de nezdruncinat in fata adversitatilor extreme. Minusurile Finlandei constau in climatul atipic (luni de iarna lungi in care deseori nu apare soarele pe cer si luni de vara in care noaptea dureaza doar 4-6 ore), taxe foarte mari, nivelul de trai scump si job-uri putine pentru imigranti. Sunt si romani care locuiesc aici, dar cei pe care i-am cunoscut sunt deosebiti prin nivelul de cunostinte posedate si un caracter frumos modelat.

Rep.: Daca ar fi să alegi o noua destinatie, care ar fi aceea?

Cred ca m-as duce in New York. Visul meu in copilarie era sa plec in SUA dar am ajuns in Anglia si ulterior, in Finlanda. Stii cum e…uneori viata ne ofera altfel de oportunitati si depinde de noi sa ne adaptam sau nu si sa ne schimbam traiectoria. Nu regret o secunda ca s-a intamplat astfel si nu am ajuns in State, asa cum imi doream initial. Am trait si experimentat mai mult de cat puteam eu vreodata sa visez si sunt extrem de recunoscatoare pentru asta.

Publicitate

Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!

LASĂ-NE UN COMENTARIU

Scrie comentariul tău
Introdu numele