Cristian Grigore
Duminică, sfârșit de ianuarie 1989. Ziua a început cât se poate de prost. Mai ales pentru mine. După o petrecere la care am participat activ cu o seară înainte, biletul găsit în ușă la ora 1 noaptea mi-a răpit încă o duminică. L-am deschis ușor ca la loz în plic ca să prelungesc deznodământul. Era formularul tip telegramă cu propoziții scurte.
Neavând instalat telefon, eram obișnuit cu acest mod de anunțare. Mesajul, mai mult decât clar …Vă prezentați mâine la unitate în parcarea pentru autobuze la ora 7:30; ținuta de serviciu cu cămașă albă. Semnat indescifrabil… Asta e, îmi spun și mă uit involuntar la ceas. Dar mai întâi, trebuia să-mi revin după coniacele și cafelele băute cu câteva ore înainte, printre fum de țigări americane și gesturi aiuristice de dans, gândind că, iar trebuie să fie vreo zi festivă a unui stat prieten sau chiar o înmormântare a unui cadru de conducere, cum mai participasem benevol obligatoriu de atâtea ori ca să îngroș și eu acolo rândurile și cum se nimereau ele, mai ales duminica, exact ca acum. Bombăn ca de obicei în surdină, dar mă dezmeticesc brusc, …aoleu, o fi pentru ziua de naștere a lui nea Nicu, asta e și mă arunc grăbit în pat, poate, poate fur și eu câteva ore de dormit dar cafelele băute m-au chinuit iar ceasul deșteptător Slava nu a învins somnul greu al dimineții. Așa că ora 8:30 m-a prins cu dușul în cap pentru urgentarea trezirii.
Echiparea la foc automat și mersul în pas aproape alergător tot nu m-au ajutat. Subofițerul de la Punct Control DT 2- aleea lungă, mi-a spus că autobuzele plecaseră de o oră la sala Polivalentă. M-am gândit la alte variante rapide de drum, dar cu ce, din cartierul Drumul Taberei pană la Orășelul Copiilor unde, în parc era Polivalenta? Cu transportul în comun dura chiar două ore, mașina, un Gordini, mai mereu defectă o aveam în service iar până la stația de taxiuri de la Favorit mai aveam de mers vreo 15 minute, nu puteam alerga chiar așa în uniformă, mantaua era și ea grea. Si dacă nu găseam taxi, ce făceam? cum stăteam și nu găseam soluții, apare din senin în parcare, dinspre minister un căpitan inginer, coleg și prieten cu mine, cu care fusesem și în câteva misiuni. Tocmai ieșise din serviciu de zi pe unitate de la cabinetul generalului Stănculescu. Răsuflu ușurat iar cămașa lui albă m-a făcut să-i zic malițios: …nu ți-a primit nea Nicu urările, decât în cămașă albă? …precizez că în acel serviciu de zi pe unitate erai echipat în ținuta obișnuită și cămașă kaki, dar mai era ceva, era și un telefon operativ direct la Cabinetul 1, la șeful statului (eu când eram de serviciu mă rugam la Dumnezeu să nu sune și nu a sunat)…. Nu băi, răspunde repede, dar cum ăștia știau că socrul meu lucrează acolo mi-au spus să merg și eu, d-aia am cămașă albă ca tine. Așa era, socrul lui pe nume Breazu era directorul sălii Polivalente. Olcitul colegului, cu 5 B trei cifre, trăiască tata socru, ne-a dus destul de repede dar tot am întârziat.
Era 10:20. Ușile de la sala sporturilor erau închise iar băieții în paltoane cam de aceeași culoare, cu stații de emisie recepție bâzâind, ne fixau întrebător prin nelipsiții ochi albaștri, ridicând din umeri și arătându-ne ceasul. Atunci am realizat că eram toți la fel, chiar semănam unii cu alții, erau și ei tot în uniformă, dar a lor era din magazinele publice ale patriei, nu din depozitul de echipament al armatei. Eu deja transpirat și resemnat îmi făceam deja calculul că peste trei luni prima de 1 Mai o să mă ocolească așa cum ocolea bietul soldat fără bilet de voie patrula garnizoanei.
Colegul meu se duce la unul de la Secu care părea mai șef, și-i spune că vrem să mergem la directorul Breazu, care era tatăl soției lui. Puțin intrigat, de parcă noi nu aveam voie să avem neamuri și relații, acela ne conduce după o clipă de gândire la etaj, la biroul directorului. Ei doi în fată, eu după ei, gândindu-mă acum că dacă apuc să intru în sală, nu ar mai fi ăsta un motiv să pierd prima de 1 Mai.
Securistul intră singur ca să ne anunțe. După puțin timp iese împreună cu un tip sobru cu ochelari groși de vedere, apoi dispare în treaba lui. Respectivul se uită lung la mine, mai lung și la colegul meu, adică la ginerele său, prezentându-se scurt, Breazu și-mi întinde un vârf de mână. Îngaim și eu ….locotenent major……tralala,…oricum gradul îl văzuse, era neinteresant iar numele meu la fel de neimportant. …Vă rog, urmați-mă, zice cu juma de glas de șef … și ne introduce discret în sală, într-un sector aglomerat cu activiștii de partid de la municipiu. Spectacolul omagial închinat aniversării conducătorului statului era în plină desfășurare, muzică ușoară, populară, dansuri, luări de cuvânt, recitări, se știe. Mă uit în prezidiu, prezenți membrii Comitetului Politic Executiv și parcă aproape în aceeași formulă vor fi exact peste un an, în ianuarie 1990, dar nu mai erau la tribună ci în boxa acuzaților de unde au fost încarcerați cu ani grei de temniță. Ce înseamnă schimbarea vremurilor, rotirea cadrelor și data nașterii.
Dar, surpriză pentru mine, sărbătoritul, nea Nicu cum îl alinta poporul până pe la începutul anilor 80 nu era prezent, la fel și soția, tovarășa prim vice-prim ministru, academician doctor inginer.
Fiind cald afară, înăuntru era plăcut și mă mai gândeam printre melodii și poezii recitate cu patos, la somnul dulce pe care aveam să-l continui mai târziu. Dar ce mai conta că era ziua mea liberă de duminică dacă lumea era fericită, cânta, spunea versuri, aplauda și îmi zic:
…vezi mă, de-aia Șefu’ mare nu e aici, a descoperit că nemulțumirea populară, frigul din locuințe, lipsurile alimentare și de bunuri de larg consum erau cosmetizate în rapoartele-informări care i se prezentau în așa fel încât ”să nu fie afectat confortul psihic al comandantului suprem”. Sintagmă pentru descurajare, folosită de camarila obedientă și aprobată de Tovarășa. E clar, i-a aflat pe cei care l-au dezinformat și ia măsuri contra lor pentru că l-ar fi trădat mai apoi, cum de fapt, ulterior, la procesele lor, aceia chiar așa au afirmat. Bucuros, aplaud în picioare strigând … unde e? dar un cot în ficat mă îndoaie și mă trezește ca să-mi aud colegul care-mi acoperă vocea mea cu …unde e?, cu vocea lui cu …p.c.r , continuând șoptit, bă tâmpitule, aici ți-ai găsit să ațipești și să bați câmpii?
În final acțiunea festivă s-a terminat cu bine pentru toată lumea. M-am despărțit de coleg care a rămas cu socrul lui, directorul. Am ajuns acasă pe la ora 15 ca să mai salvez restul din duminică dormind.
Nu au mai trecut prea multe duminici până în Decembrie 89.
Cortina a căzut. S-a văzut că împăratul era gol. Abandonat, arestat, condamnat și executat.
Și apropos de recompensa de 1 Mai, primă cum i se spunea… nu mai țin minte dacă am primit-o sau nu, dar cu certitudine am fost văzut și bifat ca prezent la aniversarea fără sărbătorit de la sala Polivalentă.
Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!
