Comentarii, distribuiri și sute de like-uri, încurajări… Asta a primit o asistentă medicală de la Secția de Terapie Intensivă a Spitalului Județean de Urgență Târgoviște, Alexandra Soare, o salvatoare care, în câteva fraze, ne spune și ne face să înțelegem cât de copleșitoare și „stufoasă” în acte și hârtii a devenit meseria de asistent medical în România.
După ce a refuzat oferta unei clinici din München, tocmai pentru că a dorit să ajute pacienții de acasă, să schimbe lucrurile în bine în spitalele de acasă, după ce a refuzat o funcție de conducere care nu-i oferea interacțiunea cu pacienții, cu care empatizează, după ce a învățat și a muncit pe brânci, Alexandra s-a trezit „într-o” morișcă a sistemului care pare că reușește să „robotizeze” personalul sanitar, în pofida dorinței lui.
Cu norme, cu grafice, cu ore de veghe și de atenție maximă spre îngrijirea pacienților, cu un personal de specialitate subdimensionat, cu o lipsă de comunicare cruntă și cu pacienții și cu personalul superior, comunicare „transformată” într-un sistem de hârțogărie și birocrație, Alexandra a tras o concluzie extrem de tristă despre sistem: pare (sau e sigur) că nu mai e timp pentru omenie.
Mărturisind că a scris postarea cu lacrimi în ochi și cu câtă credință a ales meseria de asistent medical, Alexandra a transmis:
”Era odată, când aveam timp! Aveam timp să vorbim cu pacienții, să-i liniștim înainte de anestezie, să le vorbim pe înțelesul lor, să stabilim legătură aia sfântă cu ei, atât de benefică stării introperatorii, dar mai ales recuperării postoperatorii, despre tehnici noi aplicabile, de îngrijire a pacientului (nu planuri de îngrijire fără aplicabilitate/relevanță scrise pe 10 pagini cu litere micrometrice pe care să le completezi la 4 dimineața când trebuie să fii cu ochii pe monitoare la pacienții care trebuie sa iasă din fibrilație, sau cei la care tensiunea arterială speri să revină la o limită acceptată, pe injectomate, pe dializa de la patul x, pe pacientul care nu mai suportă fluxul inalt și npci mască de oxigen și le tot smulge, pe pacienții nou veniți în urgență care se agită, pe ventilatoarele care piuie și pacienții care trebuie aspirați traheobronșic din 15 în 15 minute, au glicemii de măsurat la 4 ore și EABuri la 6 ore).
Nu credeți că e cam mult cu 10 pacienți de terapie intensivă pentru doi asistenți? Iar voi lăsați colegii să ne plece, în timp ce un sfert din cei care sunt la seviciu stau cu șervețele în nas, pe sub masca de protecție, tușesc, fac frison își pun perfuzie la intrarea sau ieșirea din tură, doar ca să nu încurce graficul! Nu toți pot să-și ia concediu medical, s-ar închide secția, graficul, ziceam, și așa la limita de avarie, ar fi de neacoperit.(…)
Aveam timp să vorbim cu medicii despre cazuri, despre patologii, operație, recuperare… da, noi, asistentele medicale, doar nu credeați că facem doar injecții și măsurăm tensiunea arterială…
De ce n-am plecat din A.T.I. într-un loc mai călduț (am fost întrebată)? Pentru că am iubit secția asta cu tot ce însemna ea bun și rău, a fost casa mea și încă mai este, deși, nu o mai recunosc…
De ce n-am rămas la clinica din München? Nu pentru ca nu m-au ofertat, ci pentru că am sperat că putem schimba lucrurile în bine aici, acasă. Sună utopic, știu!
De ce nu am vrut o funcție de conducere? Pentru că eu iubesc să interacționez cu pacienții care au nevoie în cele mai grele clipe de un om lângă ei.
Din păcate pentru noi toți, funcțiile de conducere, la nivel de asistent medical/de îngrijiri, nu prea mai au nimic în comun cu managementul sanitar (acela îndreptat spre motivarea echipei, unitatea secției, politicile îndreptate spre creșterea calității serviciilor, educație medicală) în adevăratul sens. Ori delegi jumătate din muncă și te umpli de lauri ca și comuniștii, pe cârca celor care nu au încotro și devin multilateral dezvoltați, făcănd de toate într-o mișcare browniană continuă, până la epuizare, ori faci tu, dar nu te încadrezi în timp și canoane… Păcat, mare păcat!”.
Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!
