Apariția urșilor la tomberoane, nu pare să mai fi de ani buni un lucru ieșit din comun. În ultima perioadă, mai ales pe șoselele care duc spre zona montană, tot mai mulți turiști au fost observați oferind mâncare acestor animale sălbatice, fie din mașină, fie coborând din autovehicul. Nici atacurile acestor animale asupra oamenilor, parcă nu mai obligă autoritățile în domeniu să-și asume responsabilități și să ia decizii clare să garanteze siguranța oamenilor.
Totodată, nu mai este o noutate că în ultima perioadă tot mai mulți urși au ieșit din păduri și au ajuns în sate și chiar în orașe. Unele dintre exemplare au pătruns chiar în curțile unor oameni. Un astfel de lucru s-a întâmplat cu puțin timp în urmă, chiar în Dâmbovița, la Râu Alb, când un urs a pătruns, nestingherit, după hrană, în curtea unui localnic.
Dacă urșii erau cândva faima României, astăzi ei au devenit reale pericole pentru viața omului? Se poate spune că urșii au devenit o problemă națională? Un lucru este cert: O tânără, de 19 ani, a fost omorâtă de un urs pe un traseu din zona Jepilor Mici, din Munții Bucegi.
Despre acest subiect sensibil, dar extrem de important, a transmis în mediul online salvamontistul și alpinistul dâmbovițean Geo Badea. Acesta a oferit câteva opinii pertinente, după cazul tragic petrecut în Munții Bucegi.
„Zilele acestea, întreaga opinie publică a fost înfierbântată în urma celor întâmplate pe Valea Jepilor. Desigur, momentul a fost prielnic tuturor să iasă la rampă cu păreri din cele mai năstrușnice, unele chiar delirante. Specialiști care s-au trezit peste noapte că știu ce trebuie făcut la întâlnirile cu fiarele pădurii. Este adevărat că printre ei au fost și minți mai luminate, ale căror pilde ar ajuta la diminuarea fenomenului. Personal, aș prefera să evaluez mai rezervat lucrurile, ținând cont de faptul că în toți acești ani de când tot merg pe munte, am călcat urma ursului în repetate rânduri.
Vreau să precizez încă de la început, că nu am avut și sper să nu am ocazia de a-l întâlni frontal. Au fost, într-adevăr, câteva întrevederi tangențiale, care s-au finalizat prin ignorare reciprocă, ultima dată fiind nu demult, chiar ziua în amiaza mare, în timp ce filmam o emisiune pe Valea Sugări, din Bucegi.
Este foarte complicat de analizat situația întâmplată și cu atât mai mult, de a formula culpe. Putem găsi soluții, dar asta numai prin temei legal, nu la nervi sau la necaz, cum avem obișnuință. Există o tradiție la noi în a rezolva permanent efectul, fără să analizăm cauza și asta se vede peste tot în societate. Au fost situații similare când oamenii au picat pradă, și asta nu demult, chiar câinilor fără stăpân, iar noi nici acum n-am soluționat problema.
În pădurile patriei, numărul urșilor se învârte în jurul cifrei de 8000 de exemplare. Din acest număr, la mai bine de 90% nu le vedem blana. Trăiesc departe de habitatul uman, în sălbăticie. Prin urmare, în România problema o reprezintă, cu aproximările de rigoare, numai 10% din totalul național, adică numai speciile care trăiesc în semisălbăticie. Pe scurt, urșii care nu-și mai găsesc locul în pădure decât pentru odihnă, hrană încercând să și-o procure din cu totul alte surse: gunoaie, vite (când au chef de vânat), fructe, hrană oferită din „mila unor oameni generoși”, iar uneori, însuși omul îi pică pradă.
Să fim realiști, nu putem lua pușca la spinare și să ne apucăm să-i stârpim cu nemiluita, cum susțin unii. În primul rând pentru că nu putem fizic. Cu toții ne gândim, care ar fi metodele „stopării” acestui fenomen, care nu este singular în țara noastră?
Un lucru este cert, nici nu-i poți lichida în masă, dar nici nu-i poți lăsa să umble pe străzi sau prin curțile oamenilor. Cât despre statul nostru acasă, nici nu încape vorbă. În actul creației a fost scris și umblatul pe coclauri, indiferent de riscuri.
Ce soluții avem la îndemână? Păi în primul rând să facem și noi ce au făcut alții din țări mai inspirate, care se confruntă cu situații similare și care au reușit să diminueze considerabil fenomenul:
– Crearea unui cadru legislativ care să permită intervenția imediată în situații de criză;
– Să oprim cu desăvârșire hrănirea animalelor sălbatice, care de multe ori, le face mai mult rău, decât bine;
– Plasarea „urșilor fără stăpân” în spații special amenajate, de zeci de hectare, asemănătoare zimbrăriilor;
– Amplasarea de panouri informative, pentru ca toată lumea să știe și să-și asume ce are de făcut în cazul în care întâlnește animal sălbatic de pradă;
– Păstrarea stării de calm, atunci când avem impact vizual cu animalul;
– Să avem în dotare în permanență un spray special;
– Să ținem la distanță de corturi și în zone specific amenajate, alimentele;
Desigur, lista poate continua și sunt convins că sunt oameni mult mai avizați decât mine care au și alte căi de vindecare.
Prin urmare, în cazul de față, nu este de vină nici omul și nici ursul, pentru cele întâmplate. Aceste interferențe, care nu se petrec de ieri de alaltăieri, există de ani de zile și vor mai fi cât o să umblăm pe aceste tărâmuri. Avem o conviețuire de milenii cu mediul sălbatic. Este adevărat, avem la îndemână și alte metode, mai neortodoxe, dar acestea vin cu riscuri și dezechilibre greu de evaluat.
Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!
