DÂMBOVIŢA: Casa plină de secrete a maestrului Mircea Horia Simionescu, doar o paragină acum. Dezamăgitor! Ar trebui conservată şi chiar promovată

0
Publicitate

ION ANGHEL
Pe Domnul Mircea Horia Simionescu l-am cunoscut în urmă cu mai mulți ani, pe la începutul formării mele ca tehnoredactor. Pentru cine nu știe, am lucrat la mai multe volume de-ale Domniei Sale, sigur, pe atunci, ZVEN nu era nici măcar la stadiul de idee.
De la o colaborare la alta, între un Gaudeamus și următorul, am reușit să ne cunoaștem din ce în ce mai bine, nu doar noi, ci și familiile noastre. Îmi amintesc cu plăcere cadoul pe care doamna Dorina mi l-a făcut cu ocazia căsătoriei – o față de masă lucrată manual, foarte drăguță de altfel, și desigur o carte („Sfaturi de la bunica”), utilă pentru orice cuplu aflat la început de drum.

Momentele cele mai plăcute erau cele din pauzele dintre lansările de carte de la târg, iar cele mai savoroase erau cele petrecute în mașină, când familia Simionescu mergea pe obișnuita rută București-Pietroșița și retur. Atunci îl cunoșteam îndeaproape pe Omul MHS, nu pe prozatorul pe care îl poate cunoaște oricine și oricând din cărți, cronici ori publicații. Mă simțeam, și chiar eram, dacă stau bine să mă gândesc, privilegiat. Nu oricine putea să îi vorbească Maestrului, să-i adreseze vreo întrebare, poate uneori fără intenție, indiscretă, iar Maestrul, în virtutea modestiei care l-a caracterizat tot timpul, să răspundă onest, uneori protocolar, atent să nu deranjeze cumva pe cineva. Astfel am aflat multe detalii personale, unele uimitoare și de-a dreptul incredibile pentru un scriitor de așa talie. Pe Doamna Dorina însă, am perceput-o de o franchețe extraordinară, strictă prin definiție, modelul tipic feminin care spune exact ceea ce gândește, fără a-și menaja în vreun fel interlocutorul.

Pentru cine nu știe, la Pietroșița există o casă, puțin abătută de la șoseaua principală, construită, la propriu, în decursul mai multor (zeci de) ani de însuși Maestrul MHS, cu propriile mâini, neapelând vreodată la echipe specializate. Sistemul de securitate era unul ingenios, iar eu am avut șansa să aflu tainele ușii de la intrarea principală care, pe lângă încuietoarea obișnuită, mai avea două dispozitive de siguranță, invenții marca MHS. Este vorba despre un cablu fals de curent ce părea că alimentează un bec, dar care de fapt acționa o pârghie interconectată cu un drug ce se opunea deschiderii firești a ușii și un alt sistem care părea a fi un robinet, poziționat undeva în partea de jos, dar care realmente acționa un zăvor. Maestrul avea încredere deplină și nu se sfia să îmi împărtășească aceste secrete, ba mai mult, chiar mă ruga să îl ajut. În vizitele la reședința din Pietroșița, care era reședința de vară, cea de iarnă fiind la București, pe strada Belgrad, eram permanent plăcut surprins de dibăcia cu care erau așezate obiectele, de felul firesc și modest în care marele scriitor își petrecea timpul. Era extrem bine organizat și meticulos totodată.
Într-o toamnă mă plimbam prin grădina de la Pietroșița, și la un moment dat, într-un loc mai puțin accesibil, am călcat pe ceva, ceva rotund și tare… o nucă. O altfel de nucă, una cu miezul roșu! Eram puțin contrariat, iar apoi MHS mi-a povestit istoria nucilor roșii aduse din Franța. Nu mă laud, dar pe aceste nuci roșii le-am „dus” și eu în livada părinților mei de la țară.

Modestia era cuvântul definitoriu, iar micile plăceri ale vieții erau binevenite și consumate cu măsură și precauție. Uneori serveam mici la Hanul Galben, alteori gogoși uleioase și zaharisite cumpărate din piața de la Pucioasa, de unde se aprovizionau de obicei. Doamna Dorina se minuna teribil de munții de verze de la Lungulețu.
L-am cunoscut pe MHS de la „Cum se face” și până la „Versete de unică folosință”, căci apoi nu a mai stat mult timp printre noi…

Acum câteva zile, întâmplarea face să trec spre Moroeni, iar la întoarcere nu am putut să mă abțin, probabil din curiozitate sau vreun soi de recunoștință, și la un moment dat, am cotit dreapta și după două curbe foarte bine știute de altfel, ajung în fața casei Maestrului. Mă așteptam, sau mai degrabă mi-ar fi plăcut să întorc capul și să văd o casă… memorială. Dar nu a fost deloc așa. Am văzut o casă părăginită care parcă spunea că e tristă și că o doare. Era casa pe care însuși Mircea Horia Simionescu a ridicat-o prin propriile eforturi, cu propriile brațe, punându-și în pericol adesea sănătatea.

Era zăpadă. Ninsese de mai mult de o săptămână. Prin curte erau numai urme de animale, probabil câini. Mi-ar fi plăcut să văd vizitatori dornici să-l descopere pe MHS în elementul lui, să respire aerul casei în care a creat, să se așeze pentru câteva clipe la la masa de lucru, să-i admire biblioteca și să-i descopere micile invenții de prin casă. Dar nu a fost așa! Este trist și dezamăgitor. Dacă nu ar fi o placă pe care să scrie că în acea casă a locuit și a scris MHS, nimeni nu ar reconoaște-o drept casă de scriitor. O placă bătută într-un trunchi de copac… cu mult prea mult fast și consemnări în presă. La ce bun? Maestrul nu mai este! Casa stă să cadă! Oare îl mai citește cineva?
Refuz să cred că nu se găsește o soluție de finanțare, care măcar să conserve, nu zic să promoveze acest obiectiv.

Astăzi, scriitorul Mircea Horia Siminescu ar fi împlinit 91 de ani!

Dacă ţi-a plăcut articolul, dă-ne un LIKE!

LASĂ-NE UN COMENTARIU

Scrie comentariul tău
Introdu numele